Viitorul imunizării
În ce direcţie se îndreaptă imunizarea? Ce tehnici de dezvoltare şi administrare a vaccinurilor se vor folosi în viitor? Aflăm răspunsurile la aceste întrebări din următorul articol, preluat de pe http://www.historyofvaccines.org/content/articles/future-immunization.
De mai bine de 200 de ani, vaccinurile fac parte din lupta omenirii contra bolilor. Campania mondială de vaccinare a dus la eradicarea variolei, iar imunizarea a eliminat poliomielita din aproape toate țările lumii, cu câteva excepții. Vaccinarea copiilor a redus substanțial morbiditatea și mortalitatea cauzate de boli infecțioase pe zone mari din țările dezvoltate, iar vaccinarea antigripală anuală este o practică larg acceptată la nivel mondial, prin care se reduce impactul infectării sezoniere cu virusul gripal.
Vaccinarea stă la baza multor succese obținute în domeniul sănătății publice, dar viitorul nu este lipsit de provocări. Încă există boli contra cărora cercetătorii nu au reușit să găsească vaccinuri eficiente (cum ar fi HIV/SIDA, malaria și leishmanioza) sau boli care fac ravagii în zone ale lumii unde infastructurile pentru vaccinare sunt slab dezvoltate ori non-existente, astfel încât nici măcar vaccinurile disponibile la ora actuală nu pot fi livrate acolo. În alte cazuri, costurile vaccinurilor sunt prea mari pentru ca țările mai sărace să și le poată permite, deși de multe ori tocmai în acele zone sunt mai necesare vaccinurile respective. Și desigur, deși multe dintre vaccinurile actuale sunt foarte eficiente, se fac în continuare eforturi pentru dezvoltarea unor vaccinuri care să fie și mai eficiente decât cele de care beneficiem în prezent. Astfel, cercetătorii continuă să exploreze noi posibilități, permanent preocupați de obiective cum ar fi eficiența sporită a vaccinurilor, costurile scăzute și livrarea convenabilă.
Noi tehnici de dezvoltare
Primul vaccin — cel împotriva variolei — conținea un virus viu, atenuat. „Atenuarea” înseamnă slăbirea unui virus până la nivelul la care încă poate provoca o reacție a sistemului imunitar, dar fără a îmbolnăvi persoana căreia i-a fost administrat vaccinul.
Multe dintre vaccinurile utilizate în prezent, inclusiv cel antirujeolic și anumite vaccinuri antigripale, folosesc viruși vii, atenuați. Altele folosesc forme inactivate de viruși, fragmente de bacterii sau forme inactivate ale toxinelor produse de aceste bacterii. Virușii inactivați, fragmentele de bacterii și toxinele inactivate nu pot provoca boala, însă pot declanșa o reacție a sistemului imunitar, care va proteja organismul uman împotriva unor eventuale infectări viitoare.
La ora actuală se folosesc și alte tehnici, pentru a se obține diverse tipuri de vaccinuri, cum ar fi:
- Vaccinuri recombinate
- Vaccinuri cu ADN viral
Vaccinurile vii recombinate folosesc viruși atenuați (sau tulpini bacteriene atenuate) ca vectori: un virus sau o bacterie care provoacă o anumită boală acționează ca dispozitiv de livrare pentru o proteină imunogenă a unui agent infecțios. În anumite cazuri, această abordare este folosită pentru a îmbunătăți răspunsul sistemului imunitar. În altele, este folosită atunci când administrarea unui vaccin cu agentul propriu-zis ar provoca îmbolnăvirea persoanei vaccinate. De pildă, HIV nu poate fi suficient atenuat pentru a fi administrat organismului uman, sub formă de vaccin. În acest caz, riscul de îmbolnăvire a persoanei vaccinate este prea mare.
Pornind de la un virus complet, cercetătorii identifică o secțiune a ADN-ului viral care nu e necesară pentru reproducere. Sunt introduse apoi în această zonă una sau mai multe gene care conțin codul pentru imunogenii altor agenți patogeni. (Fiecare genă conține instrucțiuni care îi transmit corpului cum să producă o anumită proteină. În acest caz, cercetătorii selectează genele care conțin codul pentru o proteină specifică patogenului-țintă: un imunogen care va provoca o reacție a sistemului imunitar în fața patogenului respectiv.) De exemplu, un baculovirus (un virus care infectează numai insecte) poate fi folosit ca vector și astfel poate fi introdusă gena pentru o anumită proteină imunogenă de suprafață a unui virus gripal.
Când virusul modificat este introdus în organismul unei persoane, imunogenul prezent produce o reacție a sistemului imunitar împotriva sa – și, ca urmare, împotriva patogenului de la care provine. Pe lângă virușii insectelor, adenovirușii umani au fost luați în considerare ca vectori ce ar putea fi utilizați în vaccinurile recombinate, în special împotriva unor boli cum este SIDA. Virusul vaccinia, care a stat la baza vaccinului antivariolic, a fost primul utilizat în abordarea vaccinurilor recombinate. Au fost create tulpini experimentale de viruși vaccinia recombinate, pentru a asigura protecție contra gripei, rabiei, hepatitei B și altor boli.
Vaccinurile cu ADN conțin coduri ADN pentru un anume antigen, care este injectat direct în mușchi. ADN-ul se inserează în celulele persoanei vaccinate, care produc antigenul pentru respectivul agent infecțios. Cum acest antigen este o substanță străină, va declanșa la rândul său reacția sistemului imunitar. Acest tip de vaccin are avantajul că e relativ ușor de produs, fiindcă ADN-ul este foarte stabil și ușor de produs, dar rămâne în stadiul experimental, fiindcă niciun vaccin pe bază de ADN nu a reușit încă să declanșeze o reacție a sistemului imunitar uman suficient de puternică pentru a preveni infectarea persoanei vaccinate. Cercetătorii speră însă că vaccinurile cu ADN vor putea asigura imunizarea contra unor boli parazitare cum este malaria. La ora actuală nu există niciun vaccin uman care să acționeze împotriva unui parazit.
Noi tehnici de administrare
Când discutăm despre vaccinare, cel mai probabil ne gândim la un medic sau o asistentă medicală care administrează o injecție. Dar viitoarele metode de administrare a vaccinurilor ar putea fi diferite de cele actuale.
De exemplu, se folosesc deja în anumite cazuri vaccinuri care se inhalează: există vaccinuri antigripale preparate sub formă de spray nazal. Unul dintre acestea este disponibil în fiecare an pentru gripa sezonieră. O altă posibilitate este aplicarea unui plasture care conține o matrice cu ace extrem de fine, permițând astfel administrarea vaccinului fără a se utiliza o seringă. Această metodă de administrare ar fi în mod special utilă în zone izolate, căci aplicarea plasturelui nu trebuie făcută de personal medical calificat, ca administrarea vaccinurilor injectabile.
Un alt aspect pe care încearcă să-l rezolve cercetătorii se referă la așa-numita problemă a „lanțului rece”. Pentru a rămâne viabile, multe vaccinuri trebuie păstrate la temperatură scăzută. Din păcate, în multe zone ale lumii unde vaccinarea este vitală pentru a ține sub control diverse boli, nu sunt disponibile astfel de spații de depozitare cu temperatură controlată. Printre altele, s-a reușit eradicarea variolei și fiindcă vaccinul antivariolic poate fi depozitat la temperaturi relativ înalte, rămânând totuși viabil perioade rezonabile de timp. Însă anumite vaccinuri contemporane nu rezistă la astfel de temperaturi. În aprilie 2010, erupția vulcanului Eyjafjallaajokull din Islanda a paralizat traficul aerian în Europa de Nord, blocând la sol inclusiv avioane care duceau spre Africa de Vest 15 milioane de doze de vaccin antipolio. Autoritățile s-au temut că livrarea cu întârziere a vaccinurilor va lăsa boala să se răspândească sau că, din cauza temperaturii din cala avioanelor rămase la sol, vaccinurile vor deveni ineficiente.
Asemenea situații subliniază nevoia de vaccinuri care să poată fi transportate cu ușurință în condiții diverse, fără a le fi afectată eficiența. O posibilă abordare a acestei probleme a fost studiată la începutul anilor 2010 de cercetătorii de la Institutul Jenner al Universității Oxford. Pornind de la ideea unei mici membrane care să acționeze ca un filtru, cercetătorii au căptușit-o cu un strat extrem de subțire de zahăr, care conținea particule virale. În această formă, virușii pe care i-au folosit au putut fi stocați la temperaturi de până la 45° Celsius timp de șase luni, fără a-și pierde capacitatea de declanșare a unei reacții imunitare. Prin comparație, când același preparat a fost păstrat într-un lichid la temperatura de 45°C, timp de o singură săptămână, unul din doi viruși a fost practic distrus.
De asemenea, cercetătorii au demonstrat că materialul vaccinului poate fi plasat într-un suport care se atașează de o seringă, permițând celui care administrează vaccinul să pregătească materialul vaccinului (cu un mediu fluid conținut în seringă) și să administreze vaccinul aproape simultan.
Deși sunt doar cercetări preliminare, toate acestea oferă o perspectivă nouă și promițătoare pentru stocarea și administrarea vaccinurilor. Cu ajutorul unor asemenea metode de stabilizare a vaccinurilor se vor putea derula campanii de vaccinare pe scară largă, în zone unde anterior era dificil sau chiar imposibil de ajuns cu vaccinurile clasice.
Viitorul immunizării depinde de succesul cercetărilor medicale axate pe vaccinuri care sunt ușor de administrat, rezistă la transport fără a fi refrigerate și declanșează o reacție substanțială și de lungă durată a sistemului imunitar. În paralel, succesul obținut de vaccinuri în lupta cu atât de multe boli infecțioase i-a inspirat pe cercetători să folosească metode similare pentru a combate și bolile care încă rămân mortale – cum ar fi malaria, HIV/SIDA și alte boli pentru care încă nu s-au obținut vaccinuri eficiente.
Pentru mai multe detalii, accesaţi www.historyofvaccines.org.