Istoria imunizării

„Vaccinarea este o încercare voită de a proteja omul de unele boli infecţioase.” (Stanley Plotkin)

În prezent, există 26 de boli infecţioase care pot fi prevenite prin vaccinare, dar  acest număr este în creştere. Sunt în curs de desfăşurare sute de proiecte de cercetare pentru dezvoltarea de noi vaccinuri. Poliomielita este în curs de eradicare, printr-un program al OMS, obiectivul propus fiind obţinerea certificării mondiale a eradicării poliomielitei,până la sfârşitul anului 2012.

Programele de vaccinare în masă au avut un impact considerabil în medicina preventivă, contribuind la reducerea numărului de cazuri de difterie, tetanos, tuse convulsivă, rujeolă,rubeolă, oreion şi hepatită virală B în majoritatea ţărilor industrializate.

Eficienţa vaccinării este demonstrată prin dovezi statistice, care indică fără dubii o scădere importantă a numărului de cazuri de îmbolnăvire prin agenţi infecţioşi acoperiţi de vaccinuri, după introducerea vaccinării în masă. Cel mai semnificativ rezultat obţinut până în prezent printr-un program de vaccinare în masă a fost eradicarea variolei, recunoscutăoficial de Organizaţia Mondială a Sănătăţii la 9 decembrie 1979. Ultimul caz de variolă naturală din lume a fost înregistrat în Somalia la data de 26 octombrie 1977.

Din cele mai vechi timpuri au existat încercări de a preveni bolile contagioase cu mortalitate ridicată, cum ar fi variola, cu o rată a mortalităţii de 30%.

– 1500 î.e.n. – într-un text există descrierea unui procedeu empiric de imunizare împotriva variolei (variolizarea), care îi este atribuit lui Dhanwantari, părintele medicinei vedice.

– Secolul III î.e.n. – există date care relevă faptul că în China şi India se practica o metodă de variolizare.

– 1718 – Lady Mary Wortley Montague, soţia ambasadorului britanic în Imperiul Otoman, descrie un procedeu de variolizare a copiilor, utilizat în Turcia. Variolizarea avea drept rezultat o infecţie mai puţin gravă, cu o rată a mortalităţii de zece ori mai mică decât cea asociată infecţiei naturale. Numărul de decese ca urmare a aplicării acestui procedeu era totuşi ridicat.

– Sfârşitul secolului XVIII – Edward Jenner (1749 – 1823) face primele observaţii în ce priveşte variola. El îşi continuă studiile medicale la Londra, sub îndrumarea profesorului John Hunter. În luna mai a anului 1797 Jenner are ocazia să experimenteze şi consideră că a găsit un remediu împotriva variolei. Întocmeşte un raport, pe care îl trimite la Royal Society, însă acesta este respins, deoarece argumentaţia este considerată insuficientă. Jenner a denumit vaccin substanţa folosită pentru transmiterea variolei vacilor, după denumirea în limba latină a acestei boli (lat. vaccinia, derivat din lat. vacca – vacă). El a denumit vaccinare procedeul utilizat pentru protejare împotriva variolei. Lumea medicală, reticentă la început, a sfârşit prin a accepta metoda de vaccinare a medicului englez, care s-a extins rapid în Europa, deşi cauza bolii rămânea necunoscută.

– Prima jumătate a secolului XIX – vaccinarea rămâne o metodă empirică, cu aplicabilitate limitată la o singură boală: variola.

– A doua jumătate a secolului XIX – fenomenul numit „vaccinare” capătă o explicaţie ştiinţifică.

Louis Pasteur şi era vaccinală

– 1857 – Louis Pasteur demonstrează că bolile infecţioase sunt produse de microorganisme, care pot fi crescute şi studiate. El formulează teoria germenilor patogeni în anul 1864.

– 1876 – Robert Koch descoperă agentul etiologic al antraxului (Bacillus anthracis) şi, în 1881, agentul TBC, (Mycobacterium tuberculosis).

– 1880 – Louis Pasteur dovedeşte că se poate asigura protecţie împotriva bolilor infecţioase prin injectarea unor microorganisme atenuate în corp.

– 1881 – Louis Pasteur împreună cu Emile Roux, reuşeşte să prepare primul vaccin împotriva antraxului.

– 1885 – Loius Pasteur prepară primul vaccin împotriva rabiei, deschizând calea imunizării active fundamentate ştiinţific. În semn de omagiu faţă de Edward Jenner, Louis Pasteur propune ca numele de vaccinare să fie extins la toate procedurile de protejare împotriva maladiilor prin inocularea unei substanţe externe.

– 1888 s-a fondat Institutul Pasteur, iar câţiva ani mai târziu s-au creat mai multe institute în întreaga lume.

– Sfarsitul secolului XIX – apar primele programe naţionale de vaccinare. În aceeaşi perioadă se descoperă şi prima metodă de imunizare pasivă, seroterapia.

– 1890 – Paul Ehrlich, Emil von Behring si Shibasaburo Kitasato reuşesc să folosească cu succes seruri imune contra difteriei şi tetanosului. Acestor studii de imunizare pasivă prin seroterapie le vor urma programe de imunizare activă prin vaccinare.

– 1896 – Pfeiffer si Kolle in Germania si Wright, în Anglia, concep primul vaccin pentru uz uman împotriva febrei tifoide. Wright evaluează eficienţa vaccinării pe 2.835 voluntari din armata britanică. Rezultatele obţinute determină Armata Britanică să ia decizia de a vaccina toate trupele care se îmbarcau pentru Războiul cu burii, din Africa de Sud (1899-1902). După sfârşitul Primului Război Mondial, vaccinarea împotriva febrei tifoide, deşi nu era obligatorie, a fost larg răspândită în Armata Britanică.

– Secolului XX – tehnicile de imunizare cunosc un progres fără precedent.

– 1908 – Albert Calmette şi veterinarul Camille Guérin încep să lucreze la obţinerea unui vaccin împotriva tuberculozei.

– 1921 – Vaccinul antituberculos pentru uz uman este introdus în practică medicală sub denumirea de vaccin BCG. Folosirea lui se extinde rapid.

– 1923 – Alexander Glenny şi Barbara Hopkins arată că formolul poate fi utilizat pentru eliminarea virulenţei toxinei difterice.

– 1923 – Gaston Ramon descoperă că produsul obţinut prin tratarea chimică a toxinei difterice cu formaldehidă este lipsit de toxicitate, dar îşi păstrează puterea imunogenă specifică. Vaccinurile obţinute prin acest procedeu chimic de eliminare a virulenţei toxinelor sunt cunoscute sub numele de anatoxine. Primele vaccinuri cu anatoxină au fost introduse de Gaston Ramon: vaccinul antidifteric (1923) şi vaccinul antitetanic (1927).

– 1927 – Dezvoltarea vaccinurilor împotriva febrei galbene (antiamarilice) a început cu izolarea tipurilor Asibi şi franceze. Iniţial s-au dezvoltat vaccinuri inactivate, care nu au oferit rezultatele aşteptate. Ulterior s-au dezvoltat vaccinuri cu virus viu atenuat, care s-au dovedit eficiente.

– 1935 – Pornind de la un virus din tipul Nakayama izolat de la un pacient, s-a dezvoltat un vaccin împotriva encefalitei japoneze. Vaccinarea a avut că rezultat scăderea numărului de cazuri de îmbolnăvire.

– 1940 – Sunt disponibile primele vaccinuri împotriva tusei convulsive, boală numită şi pertusis.

– 1945 – După Al Doilea Război Mondial sunt descoperite şi intră în uz cel puţin 22 de vaccinuri.

– 1950 – Primul vaccin comercializat împotriva poliomielitei a fost vaccinul poliomielitic injectabil compus din viruşi inactivaţi (VPI), descoperit de Jonas Salk. Vaccinul a fost dezvoltat pornind de la o tehnică de cultură a ţesuturilor pusă la punct de John Enders, Thomas Weller şi Frederick Robbins. La scurtă vreme Albert Sabin introduce vaccinul poliomielitic oral constituit din tipuri virale atenuate (VPO). Mult mai avantajoase ca preţ şi mai uşor de administrat, vaccinurile orale împotriva poliomielitei au larg fost folosite în campania OMS de eradicare a poliomielitei, permiţând eradicarea poliomielitei în multe ţări ale lumii.

– 1954 – Enders şi Peebles descoperă virusul rujeolei (pojarului). Imediat după descoperirea virusului, Enders şi colectivul sau demarează cercetarea vizând producerea unui vaccin împotriva bolii. La sfârşitul anilor 1950 reuşesc să producă primul vaccin.

– 1982 – Apar primele vaccinuri eficiente împotriva hepatitei B, dezvoltate folosind antigen HBs colectat din plasma pacienţilor cu infecţii cronice. Ulterior s-au dezvoltat tehnologii recombinate pentru producerea antigenului HBs pe scară largă.

– 1985 – Apar primele vaccinuri împotriva infecţiei cu Haemophilus Influenzae (tipul B).

– 1991 – Vaccinarea profilactice în masă împotriva hepatitei B a fost recomandată de OMS. În ţările în care vaccinarea a fost introdusă în programele naţionale de imunizare, s-a înregistrat o scădere remarcabilă a incidenţei hepatitei B printre nou-născuţi, copii şi adolescenţi. Totuşi, hepatita B rămâne o problema majoră de sănătate publică deoarece nu toate ţările au introdus vaccinarea obligatorie împotriva bolii.

– Anii ’90 – Au fost dezvoltate vaccinuri împotriva rotavirusurilor responsabile de unele gastroenterite infecţioase, frecvente la sugari şi copiii mici.

– Secolul XXI – Vaccinuri noi pentru viitor. Cercetători din întreaga lume sunt angajaţi într-o luptă grea pe care o duc împotriva encefalitei japoneze, a febrei dengue, a infecţiilor nosocomiale, a tuberculozei şi a Sindromului Imunodeficienţei Dobândite (SIDA).

– 2002 – OMS a declarat că poliomielita a fost eradicată în regiunea europeană.

– 2009 – Vaccinare antigripală prin injecţie intramusculară, cu potenţial crescut de teamă sau repulsia faţă de ace, începe să aibă o alternativă odată cu lansarea pe piaţă a vaccinului gripal cu administrare intradermică.

– 2010 – OMS şi-a propus ca următoarea provocare să fie eradicarea rujeolei (pojarului) şi a rubeolei. Între 1999 şi 2005, Iniţiativa „Rujeolă” condusă de UNICEF şi OMS a condus la vaccinarea a mai mult de 217 milioane copii între 2001 şi 2005, în cea mai mare parte în Africa. Decesele cauzate de rujeolă au scăzut cu 60%. Africa a contribuit cu 72% din totalul reducerii deceselor. Estimările au dus la concluzia că imunizarea ar permite evitarea a aproximativ 7,5 milioane decese cauzate de această maladie.