Întrebări frecvente - proimunizare

Cum putem fi siguri că vaccinurile nu provoacă probleme pe termen lung?

Ar fi lipsit de simţ practic să urmărim timp de mai mulţi ani copiii vaccinaţi, monitorizându-le starea de sănătate pe termen lung. Pe de altă parte, dacă am refuza să le administrăm noi vaccinuri copiilor care ar putea beneficia de ele, pentru ca în acest timp să realizăm respectivele studii pe termen lung, ar fi un gest lipsit de etică. O abordare mai practică o reprezintă monitorizarea bolilor şi a factorilor care le produc.

Oamenii de ştiinţă fac deja eforturi susţinute ca să identifice factorii de risc ce pot provoca boli precum cancerul, atacurile cerebrale, afecţiunile cardio-vasculare şi bolile autoimune, cum ar fi lupus sau artita reumatoidă. S-au făcut deja mii de studii referitoare la sute de potenţiali factori de risc. Dacă vaccinurile ar fi fost identificate ca factori de risc de către oricare dintre aceste studii, am fi aflat imediat acest lucru. Până acum, nu a fost cazul.

Se cunosc deja parametrii de siguranţă ai fiecărui vaccin, datorită studiilor clinice derulate înainte de autorizarea produsului respectiv, dar şi datorită milioanelor de doze de vaccin administrate după autorizarea vaccinului. De asemenea, ştim că nu există motive biologice plauzibile că să considerăm că vaccinurile ar putea provoca efecte serioase pe termen lung. Pe baza a peste 50 de ani de experienţă în domeniul vaccinurilor, putem spune că probabilitatea ca un vaccin să provoace probleme neaşteptate pe termen lung este extrem de scăzută.

În plus, fiecare vaccin este în permanenţă monitorizat, pentru siguranţă maximă. Dacă s-ar detecta o problema neaşteptată, s-ar lua imediat măsurile corespunzătoare.

Exemplu: Primul vaccin contra infecţiei cu rotavirus a fost autorizat în 1998. În cursul anului care a urmat, sistemele de monitorizare (ca de exemplu VAERS) au dezvăluit că, în cazul copiilor care fuseseră vaccinaţi, un anumit tip de blocaj intestinal numit invaginaţie intestinală, ce apărea într-o măsură ceva mai mare decât ar fi fost de aşteptat să apară în mod întâmplător. Fiind un fenomen prea rar pentru a fi detectat în timpul studiilor clinice, a devenit evident abia după ce fuseseră vaccinaţi milioane de copii. După ce problema a fost detectată, vaccinul a fost imediat retras de pe piaţă.

(La ora actuală sunt disponibile două noi tipuri de vaccin contra infecţiei cu rotavirus. Niciunul dintre acestea nu s-a mai dovedit a fi asociat cu fenomenul de invaginaţie intestinală, nici măcar după efectuarea unor studii detaliate.)
Dacă toţi prietenii copilului meu sunt vaccinaţi, nu va fi şi copilul meu protejat, datorită imunizării grupului? De ce mai trebuie să-mi supun copilul unor factori de risc vaccinându-l, dacă toţi copiii din jurul lui au fost deja vaccinaţi?

Ar fi ca şi cum un grup ar merge în comun cu o maşină şi fiecare pasager ar contribui lunar cu o sumă de bani pentru benzină, reparaţii şi aşa mai departe. Apoi, într-o bună zi, ar veni un tip care ar spune: „O să vin şi eu cu voi. Dar n-am de gând să plătesc niciun ban, fiindcă voi oricum mergeţi în oraş şi aveţi un loc liber în maşină.” Dacă mai multe persoane ar decide să profite de imunizarea celor din jur şi să nu se mai vaccineze, imunitatea grupului respectiv ar dispărea în scurt timp.
De ce au copiii nevoie de atât de multe doze din anumite vaccinuri?

Cele mai multe vaccinuri au nevoie de cel puţin 2 doze. În cazul vaccinurilor inactivate (neinfecţioase), fiecare doză de vaccin conţine o cantitate fixă de antigeni ai bolii respective (viruşi sau bacterii). Imunitatea se clădeşte în etape, căci fiecare doză de vaccin administrată aduce imunitatea la un nou nivel de protecţie. Vaccinurile active sunt diferite, în sensul că antigenul din vaccin se reproduce şi se răspândeşte în întregul organism. O singură doză asigură un nivel de imunitate satisfăcător pentru cei mai mulţi copii. Se administrează însă şi o a două doză pentru a se garanta imunizarea, căci nu toţi copiii reacţionează de la prima doză.
Ce conţin vaccinurile ?

Vaccinurile conţin mai multe tipuri de substanţe:

Toate vaccinurile conţin antigene ale bolii – cu alte cuvinte, o formă inactivată sau slăbită de germeni care provoacă boală împotriva căreia este administrat vaccinul. Antigenele bolii reprezintă elementul de baza al oricărui vaccin şi totodată partea care generează imunitatea.

Anumite vaccinuri conţin adjuvanţi, adică substanţe care ajută vaccinurile să producă o reacţie imună mai puternică.

Anumite vaccinuri sunt disponibile în fiole care conţin doze multiple. Unele dintre acestea conţin un conservant, pentru a preveni contaminarea după deschiderea fiolei.

Un diluant este un lichid – de obicei soluţie salină sau apă sterilă – folosit pentru a reconstitui un vaccin disponibil sub formă de praf.

Antigenele vaccinurilor sunt cultivate în „medii de creştere” care pot conţine diverse substanţe, cum ar fi drojdia. Alte substanţe, de pildă formaledehida, pot fi utilizate în perioada de producere a vaccinurilor.

Toate aceste substanţe sunt îndepărtate din produsul final, însă urme fine – prea neînsemnate pentru a avea un efect clinic – pot rămâne şi în produsul final.
Nu cumva unele dintre aceste substanţe sunt toxice?

Ingredientele conţinute de anumite vaccinuri pot fi toxice… dacă sunt administrate în doze mult mai mari. Ideea îi îngrijorează pe unii părinţi, dar adevărul este că orice substanţă – chiar şi apa – poate fi toxică dacă este administrată într-o doză suficient de mare. Poate că nu suntem conştienţi de acest lucru, însă, în fiecare zi, suntem expuşi unor mici cantităţi din aceleaşi substanţe „toxice”. De exemplu:

Mercur: Bebeluşii ingerează mercur din lapte, inclusiv din laptele matern dacă sunt alăptaţi. Şi fructele de mare pot conţine mercur.

Formaldehidă: Formaldehida se găseşte în gazele de eşapament ale automobilelor, în diverse obiecte din casele noastre, ca de exemplu covoare, tapiţeria mobilei, produse cosmetice, vopseluri şi carioci, dar şi în produse de îngrijire a sănătăţii, cum ar fi antihistaminicele, siropurile de tuse şi apa de gură.

Aluminiu: În medie, se estimează că o persoană ingerează între 30 şi 50 mg de aluminiu în fiecare zi, în principal din alimente, apă potabilă şi medicamente. Nu toate vaccinurile conţin aluminiu, dar cele care conţin au de obicei aproximativ 0,125 mg – 0,625 mg per doză, adică aproximativ 1% din cantitatea medie pe care o ingerăm zilnic.

Şi încă o precizare finală: să nu credeţi chiar tot ce citiţi despre ingredientele periculoase conţinute de vaccinuri! Pentru a demola un singur mit, aflaţi că NU există şi nu a existat niciodată un vaccin care să conţină măcar o singură moleculă de antigel.

Cu toate acestea, dacă intraţi pe Internet, veţi găsi foarte uşor 10-12 website-uri care continuă să susţină că există aşa ceva.
Un copil poate face o anumită boală chiar şi dupa ce a fost vaccinat contra ei ?

Nu e un fenomen foarte comun, dar se poate întâmpla.

În aproximativ 1% – 5% din cazuri, în funcţie de vaccin, un copil care a fost vaccinat nu reuşeşte să dezvolte imunitate faţă de boala respectivă. Dacă aceşti copii iau contact cu boala, se pot îmbolnăvi. Uneori, administrarea unei doze suplimentare de vaccin stimulează reacţia sistemului imunitar al copiilor care nu au reacţionat la o singură doză. De pildă, o doză unică de vaccin contra pojarului protejează aproximativ 95% dintre copiii vaccinaţi, dar după administrarea a două doze, aproape 100% dintre copiii vaccinaţi devin imuni la această boală.

Uneori, copilul intră în contact cu boală chiar înainte de a fi vaccinat şi se îmbolnăveşte înainte ca vaccinul să fi avut timp să îşi facă efectul. Alteori, copilul poate contracta o boală care e similară cu cea contra căreia tocmai a fost vaccinat. De multe ori, acest lucru se întâmplă în cazul gripei. Există mai mulţi viruşi care provoacă simptome asemănătoare cu gripă, iar oamenii ajung să eticheteze bolile respective drept „gripă”, deşi în anumite cazuri nu este adevărat. Vaccinul antigripal nu oferă protecţie şi contra acelor viruşi.
Un copil poate face o anumită boală chiar din cauza vaccinului contra bolii respective, care i-a fost administrat?

Aproape niciodată. În cazul vaccinurilor vii atenuate acest lucru nu este posibil. Un virus sau o bacterie moartă – ori porţiuni dintr-un virus sau o bacterie – nu pot provoca boala.

În cazul vaccinurilor active, unii copii dezvoltă ceea ce pare a fi o formă uşoară a bolii (de exemplu, ceva ce pare a fi o erupţie de pojar sau varicelă, însă e formată numai din câteva pete). Aceasta nu este dăunătoare şi, de fapt, chiar demonstrează că vaccinul funcţionează.

Este extrem de puţin probabil ca un vaccin să provoace o formă gravă a bolii respective. O excepţie în acest sens a fost vaccinul oral antipolio activ, care în situaţii foarte rare putea suferi mutaţii, provocând boala. Acest efect secundar tragic a apărut foarte rar, vaccinul fiind altfel extrem de eficient. La ora actuală, vaccinul antipolio oral nu se mai administrează în SUA. Şi în România, vaccinul oral poliomielitic s-a înlocuit cu vaccinul poliomielitic inactivat, VPI.
Un număr atât de mare de vaccinuri nu suprasolicită sistemul imunitar al unui copil?

Nu există un consens referitor la numărul exact de germeni cărora le poate face faţă sistemul imunitar al unui copil, însă acest număr este totuşi considerabil mai mare decât cel pe care l-ar putea primi organismul în urmă vaccinării. În fond, aceasta este menirea sistemului imunitar. Încă din ziua în care se naşte un copil, sistemul său imunitar începe să se lupte cu miile de germeni cu care intră în contact, în viaţă de zi cu zi. După cum spunea un medic, „Dacă te îngrijorează ideea că faci prea multe vaccinuri e ca şi cum te-ar îngrijora gândul că te poţi uda cu un degetar de apă, atunci când tu, de fapt, înoţi deja în ocean.”
Există mame care susţin că, după vaccinare, copiii lor au făcut autism. Dacă autismul nu a fost provocat de vaccinuri, cum puteţi explica totuşi această situaţie?

Orice părinte îşi doreşte din tot sufletul să afle motivul exact pentru care copilul său a fost afectat de o boală gravă ca autismul. Adevărul este că ştiinţa medicală încă nu a stabilit exact care sunt cauzele autismului. Însă părinţilor le poate fi mai greu să accepte un răspuns de genul „Nu se ştie”, atunci când vaccinurile le oferă o variantă mai simplă şi relativ plauzibilă.

Cu toate acestea, există explicaţii.

În primul rând, să revenim la discuţia despre vaccinul DTP (antidifteric, antitetanic şi antipertussis) şi SMSS (contra sindromului de moarte subită la sugar). Aceeaşi explicaţie se aplică şi în cazul legăturii dintre vaccinare şi autism. Autismul este de obicei diagnosticat cam la aceeaşi vârstă la care copiii primesc vaccinurile de rutină. În mod firesc, un număr suficient de mare de copii sunt diagnosticaţi cu autism în aceste perioade de vârstă, uneori chiar la o zi sau două după administrarea vaccinului. Chiar dacă această situaţie se produce de sute de ori, numărul respectiv rămâne totuşi foarte mic faţă de milioanele de copii care sunt vaccinaţi în fiecare an şi nu fac după aceea autism.

Este o eroare logică foarte răspândită să considerăm că, dacă două evenimente se succed, primul trebuie să fi fost cauza care l-a produs pe al doilea. Râdem de vechea credinţă care spunea că soarele răsare fiindcă îl cheamă cântatul cocoşilor, dar mecanismul de gândire este acelaşi. Singura diferenţă este că ideea că un cocoş ar putea face soarele să răsară e ridicolă, în timp ce ideea că un vaccin ar putea provoca autism e oarecum plauzibilă. Însă acest aspect nu face argumentul mai valid! Pentru a demonstra teoria că vaccinurile provoacă autism, cineva ar trebui să demonstreze că acei copii care sunt vaccinaţi au şanse mai mari să facă autism, în comparaţie cu copiii care nu sunt vaccinaţi. Până acum, nimeni nu a demonstrat acest lucru.
De ce folosiţi expresii de tipul „Datele actuale sugerează că nu există nicio asociere între vaccinuri şi autism…”? De ce nu puteţi spune, pur şi simplu, „Vaccinurile nu provoacă autism!” Dacă afirmaţiile dvs. n-ar suna atât de vag, poate ar fi mai credibile.

Ar fi grozav să putem spune că vaccinurile nu provoacă autism, dar nu ar fi o practică ştiinţifică solidă. Unul dintre principiile de bază ale ştiinţei este acela că nu poţi demonstra că un lucru nu este adevărat. Cu toţii credem că, dacă dăm drumul unui măr pe care îl ţinem în mâna, mărul va cădea pe pământ. Însă această credinţă se bazează pe observaţia că acelaşi lucru s-a întâmplat de mai multe ori în trecut. Nu demonstrează că dată viitoare când vom încerca acest lucru, mărul nu ar putea să zboare în aer. Deci, dacă am spune că vaccinurile nu provoacă autism, am da dovadă de lipsă de onestitate ca oameni de ştiinţă, indiferent cât de convinşi am fi noi că acest lucru este adevărat.

Ceea ce putem să spunem însă este că există cel puţin 10-12 studii ştiinţifice riguroase – concepute special pentru a detecta mai clar eventualele conexiuni între vaccinuri şi autism – care au fost publicate în jurnale medicale de prestigiu. Niciunul dintre aceste studii nu a reuşit să stabilească vreo conexiune între vaccinuri şi autism. Institute of Medicine, o instituţie independentă şi obiectivă „de consiliere a naţiunii” pe probleme de sănătate, a revizuit aceste studii şi a ajuns la concluzia că ele nu oferă dovezi plauzibile în sprijinul teoriei că vaccinurile ar provoca autism. Mai mult decât atât, Institutul a declarat că banii folosiţi pentru viitoare studii referitoare la legătura dintre vaccinuri şi autism ar fi mai bine investiţi în diverse zone de cercetare a autismului, cu şanse mai mari de a fi folosiţi în mod eficient.

Nu e ca şi cum am putea declara: „Vaccinurile nu provoacă autism.” Dar aceasta este formula pe care o va adopta orice grup de oameni de ştiinţă, referitor la acest subiect.